Orașul mort

Odată am trecut pe acolo. Cândva îmi ascundeam figura de ochii lor lipsiți de viață. Toți se adunau și își incepeau transa farmaceutică în același timp. Eram bântuit de figurile lor desfigurate de ignoranța placidă. Retrăiam un holocaust intelectual incununat de un zambet tâmp prin care acceptam.

 
Nu am fost de acord să fiu acolo. Nu am vrut să mă lovesc de zidul lor, să mă zgârîi în colții lor inconștienți, să mă împiedic de neputința lor.
 
Traumă după traumă, impactul îmi trezește dorința, dar fără rezultat.
 
 Toți sunt deja morți.
 
Interiorul lor fiind expus la zeci de valuri de impotență mintală era într-o stare de putrefacție stupidă, accentuată. Și nu se mai putea vindeca. Cancerul necunoscutelor le acaparase organele într-o metastază dulceag – amăruie condimentată cu slabe zvâcniri de informație.
 
Orașul era un paradis verde scufundat într-un ocean de aerosoli la 16 grade. Un mediu citadin perfect pentru evadare acum sabotată de zecile de mii incuiați în ale știutului și purtatului uman. 
 
Mirosul liliecilor de mai crea iluzia unei utopii latente, gata să se ridice din străfundurile mărilor înspumate de gândurile negativismului pur pragmatic, precum o Atlantida în revers.
 
Catastrofa fusese de mult timp aproape evitată, dar inevitabilul rămâne un adevăr prescris.
Sunt incolțit de mulțimea incapabilă de afect și ireală în intelect, alerg, ei ard.
 
Focul purifică, cenușa se asează într-o explozie masivă de rău augur, pe față, pe mâini, în păr, ei tot ard.
Rămășitele mă forțează să cad răpus, într-o asimilare malignă, violet, violentă, cu mult sânge, mult haz, multă ironie.
 
Sarcasmul și cinismul râman să mai opună rezistență dar orașul este mort și ei ard mocnit.
 
Flama devine sclipirea ochilor din cel ce am fost, o fuziune de carne, oase și sinapse intrerupte.
 
Neuronul ultima redută e distrus și inlocuit cu un șobolan infometat, de sex, grâu și imagini mișcătoare.
 
Identitatea diminuată de la eu la noi, de la ei, la noi, de la toți la un singur adăpost murdar.
 
În orașul mort în care ei ard și eu râd, împreună cu ceea ce credeam că a mai ramas din demnitatea unui vechi ocnaș, în propriul trecut otrăvit, in viitor strivit, în neantul nesigur crucificat.
  

experiment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: