Tăișul veninos al adevărului

Stătea în patul de spital, cu ochii țintuiți în crucea de pe pertele din față. Buzele modulau, corzile vocale tremurau reproducând fragmente greu de înteles din rugăciunile pe care în momentele în care simțea mortea aproape întotdeauna le rostea. Acel salon de spital părea desprins din cel mai adânc coșmar pe care cineva în viață îl putea avea. Pereții scorojiți, scheletul patului din epoci demult apuse, saltelele cu arcurile ieșind afară, fețele mohorâte ale asistetelor ce din când în când verificau starea muribunzilor conturau atmosfera mai mult de cimitir decât cea de care ar fi fost atunci nevoie. În ochii ei, un șiroi de lacrimi, crescând lent dar coerent, devenea din ce în ce mai dureros, sufletul fiind înduplecat de gândurile ce mergeau la cei ce avea să îi lase în urmă.

Lichidele maligne ce acum îi ingreunau respirația, invadând cu violență bronhiile, rupeau ultima fărâmă de speranță de a mai fi vreodată sănătoasă. Diagnosticul de natură cronică era unul foarte dur pentru cineva ce voia să își vadă urmașii așezați la casele lor. Pozitivitatea nu își găsea locul aici, unde suferința duhnea acut și zâmbetele fusese răpuse încă de la primele acorduri din mușchii feței.

Era singură într-o cameră în care celelalte trei paturi fusese eliberate spontan, prin moarte. Doctorii nu au nici o putere asupra vieții sau a morții, sunt doar niște mesageri a celor două stări de fapt, cea din urmă fiind definitivă, prima atât de efemeră încât nici nu își mai are rostul în momentele în care totul se simte pierdut.

Ceața funerară în spitalul ruinat de incapacitatea de a mai salva, domină și va domina până când cei responsabili își vor recunoște faibilitatea și vor renunța definitiv în a mai încerca măcar. Moartea vine mai natural și este mai naturală chiar decât viața care acum superficial și artificial este prelungită împotriva naturii ce nu iartă pe nimeni.

Până și rugile sunt în zadar mai ales atunci când dincolo nu e nimic. Nici viață de apoi, nici reîncarnare, nici transcendență, nimic în sensul absolut. Conștiința e susținută de creierul ce în momentul morții își stinge luminille și toate visele de ce se întâmplă apoi, pălesc în jurul adevărului absolut, moartea e sfârșitul și singura continuitate e cea pe care substanțele tale rămase o vor hrăni prin descopunere, solul și viețuitoarele sale fiind cele căpătate.

În ochii ei verzui, nimic nu e pierdut, dar știe că întunericul e aproape și își intinde puțin câte puțin brațele terminate în ghearele ascuțite pentru a o îmbrățișa și a a o trimite spre ceea ce din naștere e scris să fie.

Ea e mama mea, dar boala nu iartă și boala nu alege oamenii buni de răi, cei ce merită sau cei ce nu. Ea mistuie și devorează, suflet după suflet, fără conștiintă, fără repercursiuni pentru a înceta vreodată. Acesta e adevărul dur pe care trebuie să îl înfrunți, în fiecare zi în care iubești ceva viu ce știi ca va dispare și în locul sentimentelor dulci ca mierea, amarul agoniei își va face loc.

experiment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: