uman conceptualizat. (part i)

De ce trebuie intotdeauna să existe un el și o ea? De ce durerea trebuie definită prin cuvinte? De ce și iar de ce și pot continua la infinit cu aceleași intrebări de natură existențială. A pierde o ea, pe care ai deținut-o într-un sens iluzoric și infantil, printr-un simt de proprietate propagat pe banda rulantă a societății profund actuale e deja clișee. Dar fantasma în sine nu poate fi decât ceea ce în universul tău e real și e mai mult decât atât, senzorial existent. A pierde un el, un frate pe care întotdeauna îl vedeai a fi acolo și reciproc nu e cu nimic mai tragic sau mai trist decât prima situație doar că în momentul în care cele două devin un cumul, ce acum lovește dur la poarta dintre subconștient și conștient, poate fi devastator.

Apare în scenă un alt actor, apare masca dublă, apare ambiguitatea manifestată fizic în carne și oase, pe care deobicei o folosești ca vinovat pentru tot. Prin asta nu faci nimic bine, nimic rău ci pur și simplu perpetuezi ceva ce știi că întotdeauna va rămâne acolo, în umbră, dar îi vei simți respirație putrezită și rece în ceafă. Și asta nu lasă doar cicatrici ci schimbă în intregime întregul acesta fiind în totalitate și irevocabil dependent de parțile sale componente ce în acest moment se află într-o continuă mișcare. Pe de altă parte pentru tine, ca individualitate ferm declarată apare masca de fier. Masca menită să te protejeje pe viitor de cele ce te-au determinat să treci prin tot acest amalgam sinistru de stări. Ea funcționează. Dar fanteziile trăite în timpul în care realitatea proprie te forța să te plimbi pe alte planuri sunt o transpunere mai vie și mai potentă a adevărului ce în cele din urmă devine absolut și îți metamorfozează întreaga ființă într-o victimă a comunului ce omului îi este dat să experimenteze din clipa în care trage prima gură de aer și urlă. Te poți astfel refugia într-o sete de a găsi și a cauta sensuri și cauze din care să îți extragi ceea ce pentru moment poate fi crucial de relevant și eliberator.

Specificitatea ansamblului poate fi cu totul si cu totul irelevantă și astfel putând fi transpusă în absolut orice context al gândit și negândit de mintea umană. Minte care în cele din urmă are diferențiate două entități identice dar diametral opuse. Afectul și raționalul sunt dușmanii de moarte ce în continuare ne vor ține și mă vor ține în cușca retrăirii până la refuz a stărilor bolnăvicioase. Și de ce are logică și e perfect din orice punct de vedere ai încerca să îl analizezi? Pentru că asta te face uman, asta te deosebește clar de restul piramidei trofice și în același timp având caracter creațional îți conferă locul în vârful piramidei nevoilor umane. Dar prin faptul că tu afirmi acest lucru deja cazi într-o mocirlă pe care entitatea alcătuită din majoritatea formelor ce pretind a fi homo sapiens și defapt sunt un derivat arhaic al acestuia rămânând în urma noii ființe ce se naște pe calea suferinței și a autoconștientizării acesteia pe cale original proprie.

Nu au existat niciodata și nici nu vor fi factori exteriori clar pentru a declanșa o modelare definitivă și irevocabilă a ființei din interior. Raportarea individualității doar la diversitatea formelor fizice e absolut nulă. Prin aceasta toți suntem exact la fel. Copii indentice cu diverse redesignuri și retușări. Cheia evoluției nu e pe calea propagată de teorii sociale precum eugenismul, mai precis pe calea ADN –ului. Evoluția va veni de la sine în momentul în care vom deschide ochii și vom îmbrățișa propria ființa exact așa cum este. Și atunci vom aveam parte de un declin fundamental, de o inversare pe scara valorilor a elementelor definite prin calități și defecte.
Ceea ce e poate discutabil dar poate juca rol de adevăr pseudo-absolut dar pur e că prin defecte suntem diferiți. Acest concept ce încă joacă un rol important în cotidianul arhaicului homo sapiens e defapt calitatea supremă a individualității absolute. Prin urmărirea standardelor impuse în masă în a atinge un stadiu superior perpetuăm xeroxul și perpetuăm o mediocritate adorată la rang divin. Prin noi înșine putem evolua, doar prin noi și prin ignoranța care de fapt e o atenție sporită la factorii exteriori precum standardele ce sunt brutal inserate în imaginarul și mentalul comun. În momentul în care am depășit această pretenție de a tinde spre tangibilul celuilalt vom deveni ceea ce ființa umană trebuia să fi și într-un final am speranța și increderea ca va ajunge.

Omul nou va renaște din cenușa barbarismelor consumeriste și va fi ceea ce până și zeii, Dumnezeu, Diavolul și restul entităților create pentru control, au invidiat și își va lua adevăratul loc în balansul fragil impus de duelul perpetuu și etern al haosului și ordiniii din Univers ce până la urmă se află la degetul mic al potențialului real și de necontestat al minții noastre mereu intruziv intuitive.

Eseu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: