Alpha și Omega

Experiența umană, un alt concept fără nici o explicație logică, fără nici un fir pe care să îl apuci și să tragi pentru a ajunge la sensurile ce gravitează în jurul ei. Nimic din ce îmi spunea ea, nu avea un sens precis. Ambiguitatea, marea trăsătură a tuturor cuvintelor schimbate în acele intervale de timp în care aveam ocazia să despicăm firul în patru își punea cu atenție monopolul pe sunetele emise cu pretenția de a fi ceva.

Dar acel ceva se dovedea mult prea greu de găsit și astfel ajugeam la aberații tipice pentru cei ignoranți dar prețioase pentru noi cei care nu mai gaseam nimic de valoarea în jur. Întrebări și răspunsuri, răspunsuri și întrebări, pertinență lipsă, complexitate mai mult decât absurdă și totuși timpul trecea ca și cum nimic nu ar fi acolo să îl oprească și ca și cum nimic nu ar fi fost în stare să ne urle în urechi pentru a ne trezi.

Șirul conversației metastaza cu mici schimburi involuntare de salivă pe care ni le permiteam din ce în ce mai rar. Să nu mai discut măcar de schimburile de alte fluide, care ajunsese să se desfăsoare precum partidele infinite de șah, prin finalizarea ei înaintea mea cu o mișcare pe care nu mă gândeam să o anticipez și care era evident singura posibilă.

Aș fi vrut să putem avea mai multe intervale temporare în care să ne exprimăm atât intelectual cât și fizic, considerentele și respectul reciproc. Dar cum distanța de aproape câțiva ani lumină își făcea atât de vizibilă prezența, intrevederile noastre deveneau accidente puse pe baza invenției numită soartă.

Privirea ei era întotdeauna ceva de speriat, setea ei carnală nu era deloc acolo. Și se manifesta în proporții de o magnitudine care ar fi fost îndeajuns să distrugă nu doar un sistem solar ci o galaxie plus ceva entități de prin jur. Forța cu care eram atras poate fi tradusă doar prin haosul frenetic în pragul extazului de cea mai înaltă și pură concentrație chimică ce aveam loc la nivelul creierului. Conștient mă prăjeam cu cel mai puternic drog creat vreodată și acela era prezența ei.

Cuvintele nu au puterea de a descrie cu exactitate și nici calitatea de a face comprehensibil toate acele stări. Gravitam în sistemele pe care eu și cu ea abia le creasem. Ei îi plăcea să vină cum pământul apoi eu cu apa isteric il modelam și cu aerul suflat de ea ce imediat era aprins de flăcarile mele, jocul nostru devenea creativ, dădeam viața ba unei ființei ciudate ba unei noi constelații și în cele mai aprinse și joviale dansuri rezultatul împreunării noastre corporale crea noi universuri.

Și ce dacă ne jucam de-a Dumnezeu? Unde era el să ne oprească. Dar stai. A încercat. Și ea l-a prins în mrejele farmecului său etern feminin și acolo l-a lăsat să umble ca și cei ce îi sunt în chip și asemănare, în căutarea interminabilă a idealului ce odată a avut ocazia să îi surâdă în fața ochilor.

Și muzica. Uitasem că tot ce atingeam împreună se acorda și rafina după gusturile noastre de muritori deveniți mai mult decât zei și devenea pură melodie pentru urechile în formare ale universurilor. Muzicalitate cosmică e ceva ce niciodată nu se uită și după ce reușești pentru prima oară, devine totul o manifestare infatilă a supremului ludic.

Totuși după ceva certuri am fost de acord ca pe Diavol să nu îl punem pe același plan ca pe opusul să etern ci l-am pus să cânte. Și vocea Diavolului în momentele de agonie, imprimate adânc în materia ce îl constituie, era lirism pur, un deliciu pervers pe care din când în când il serveam pe câte o altă stea. Să pășești acolo unde ca muritor de rând nu puteai nici visa și să ai putere asupra celor două forțe diametral opuse ce te stăpâneau cu falșii lor profeți e de un dulce atât de amărui încât te transpune pe culmile zimțatate ale orgasmului decandent. Și nu eram singur eram cu ea.

Ne țineam strâns de mână atunci când pășeam într-un nou univers și după ne aruncam unul pe celălalt, ca zborul să fie perfect. Ce înseamnă să poți evada din cochilia pe care noi o numim corpul uman și să te poți avânta cu toată ființa în absolut. Și niciodată singur. Formele noastre fizice dispăreau și apăreau precum zilele și nopțile intercalate în fracțiuni fine de atomi de moment. Timpul nu mai exista și atunci când ești dincolo de timp și spațiu tot ce îți mai rămâne e să savurezi. Eu eram sfârșitul și ea era noul început levitând într-un echilibru perfect stabil.

experiment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: