ultimul respir…

Câmpul ce fusese alb, înecat până la refuz în zăpadă și gheață, acum era roșu. Făceam ultimii pași într-o mare, contribuind la rândul meu cu câteva picături ce acum devenise șiroaie. Peste tot unde priveai erau sute de mii, milioane de cadavre. Și în mijlocul acestui lac de sânge aveam să îmi găsesc și eu sfârșitul. Vârfurile de sâgeată deabia îmi zgâriase armura groasă din aliajul de titan și oțel dar lovitura aceea de lamă înghețată dată cu ultima suflarea avea să treacă prin straturi  ca și cum nu ar fi fost acolo.

 

Trecuse doar câteva ore de când măcelul începuse. Atât noi cât și ei aveam numerele care au transformat ultima bătălie într-un circ bolnav în care fiecare lupta pentru el, pentru supraviețuire, pentru o sanșă de a fi glorificat în eterna galerie a eroilor. Dar nu a fost să fie. Eram singur într-o imensitate dezolantă ce reflecta razele soarelui ca un rubin proaspăt și atent șlefuit. Rubinele sunt frumoase, estetica lor încântă până și cel mai sceptic ochi și induplecă până și cea mai încăpătânată inimă. Dar ceea ce a fost aici nu avea nimic demn de glorie, demn măcar de a fi pomenit în analele istoriei. Fusese un suicid masiv

.

Nici una dintre cele două armate nu a izbândit, nici unul dintre cele două imperii nu a dobândit nimic din bătălia ce avea multora să lea dea destul de gândit și astfel să se nască primele demersuri diplomatice. Și cu ce preț am plătit această revelație divină. Chiar dacă nu la fel de sângeros și cu mult mai dezonorabil prin intenții, aveam să pavăm calea spre cel puțin un secol de pace. Un secol luminos în care singura mizerie se va afla pe masa așa numiților diplomați.

 

Și acum ingenunchez și aștept ca ultimele fire de viață să se evapore și să îmi pot găsi liniștea eternă. Dar întârzie să apară și astfel retrăiesc ultimele clipe din bătalie. Cum am răpus mai mulți decât pot număra și cum ultimul a vrut să îmi indulcească soarta și să mă scutească de a trăi cu un coșmar în loc de conștiintă. Cu scutul scăpat și cu vârful suliței în beregată, în liniștea înghețată, lama săbiei sale a reușit să îmi perforeze pântecul și astfel să fiu ultimul căzut. Și pentru ce? Pentru o pace la care oricum se putea ajunge? Pentru o stabilitate politcă iluzorie? Atâția fii, tați și frați pentru cei care niciodată nu vor pune mâna pe o sabie să lupte, pentru cei ce niciodată nu vor munci în câmpuri, pentru cei ce întotdeauna vor deține puterea.

experiment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: