scenariu post-apocaliptic, alb-negru

În ochii tăi îmi găsesc liniștea. Nimic nu am prețuit mai mult decât un moment de repaus dintre două furtuni violente, acele câteva secunde de senin, poate și acel curcubeu scrijelit în grabă pe peretele cerului generând o stare de calm ce mă ajuta să înfrunt următorul val. Chiar dacă pentru mult timp am căutat ceva apropriat, o replică cât mai fidelă a perfecțiunii idealului feminin, astfel în goana mea după aur atingeam cu vărful degetului marele ocean și ca prin minune am ajuns la concluzia că exiști.

A durat ceva timp. Și s-a întamplat chiar în anul în care trebuia să vină sfârșitul. Sfârșitul nu a venit, dar caderea paradisului i-a luat locul. Urcând pe scările aproape de nenumărat, apărute din senin în tot felul de locuri, am ajuns în produsul imaginației colective de mai mult de două milenii. Cu propria ta sabie de foc, te-am scos din închisoarea primitivă în care prinsă fără nici o șansă de salvare erai. Ți-am smuls aripile cu dinții, la fel și toga din albul mai presus de orice alb imaculat. Ti-am spus că în sfârșit sunt fericit, exiști, trăiești, respiri și apoi m-ai sărutat. Nimic nu poate fi mai dulce decât sărutul unui ex înger eliberat.

În jurul tău gravitau 45 de sfere din care doar cea de a fi uman tu ți-ai ales. Să fi fost oare doar imaginația mea și tu produsul ei sau doar adevărul pur pe care mintea mea nu îl putea percepe doar erai perfectă. Și perfecțiunea în sinea ei nu poate fi de atins. Păcat că nu a durat.

Nici nu pot descrie durerea privării de sublimitatea stărilor imaculate de extaz în care doar simpla ta prezență mă arunca. Și nici măcar n-am reușit să îți aud vocea. Se întamplase mult prea repede și astfel ai dispărut undeva prea departe ca gândurile sucidale să fie alungate și ca dorința mea de viață să vrea să fie.

Singurul mod în care am reușit să supraviețuiesc destul pentru a arunca aceste forme pixelate pe acest ecran steril din fața mea a fost prin micile raze de lumină pe care aruncate la voia întamplării reușești să interferezi cu întunericul general ce caracterizează insuficiența voinței mele de trăi.

Divinul tău e injectat prin venele mele neputincioase și formele de artă ce transparent sunt împărtășite ridică moralul din starea de ruină. Arta transcende timpul și spațiul dintre noi colorându-mi vesel orizonturile, stergând puțin câte puțin din griurile dominante. Dar rănile încă există și sângele se pierde. Parodia crudă a sorții unui muritor îndrăgostit de o zeitate ajunge o operă tragică jucată de câtre îngerii căzuți în al lor teatru infernal. Și Diavolul râde, masca tristă ucide masca veselă.

experiment

1 comentariu Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: