La vie en noir…

Trecuse mai mult de jumătate de oră după miezul nopții. Luna acum aflată undeva după primul pătrar îmi inspira subtil că ceva nu e în regulă cu acest munte. Aveam vise de vară târzie în care urcam și urcam până când ochii ei de înger nu mă mai găseau și mă aflam undeva departe de nivelul mării, în locul în care doar bufnițele și urșii mai găseau curaj să urce. Copacii incepeau să se rărească dar gândul meu tot la sânii ei, strâns ținuți, într-un sutien negru dintr-un material de neindentificat pentru mine, rămânea spânzurat într-o asfixiere perpetuu erotică. Pofta carnală nu avea nici o legătură cu gândurile mele pseudo-gri ci doar forma lor perfectă îmi amintea de un loc mai bun, de un loc în care cu toții visam să ajungem cândva sau poate doar după ce murim. Fantasmele începeau să se joace cu conținutul conștientului care tânjea după vocea ei care ar fi topit până și un ghețar aflat de secole neschimbat în starea lui sigură, în starea lui perenă, de agregare.

Îmi aprinsem o țigară, dar fumul ce atunci îmi invada vulgar plămânii se dovedea a fi un aliat în care nu mai puteam avea încredere pentru a ajunge sus. Aprind un foc în care îmi ard cele două pachete necartonate de țigări netimbrate luate pe sub mână dintr-un cartier în care piața neagră nu se sfia să înflorească.

Tocmai acum la jumătatea drumului, motivația mea începea să obosească și îmi dicta într-un mod forțat să incetez și să mă întorc în văgăuna urbană de unde am pornit. Dar nu… Vârful devenise o obsesie, o obsesie pentru care am ajuns să renunț la toate damele ce acum neurcând aveam să le dezamăgesc pentru încă o dată. Dar nici măcar despre ele nu era vorba ci doar de una singură, de ea care m-a prins în mrejele ei, invisible pentru ochii orbiți de otrava iubirii.

Dacă eram pe bune îndrăgostit sau chiar iubeam și eram dispus să renunț la tot pentru asta, nici acum nu știu dar ceea ce s-a întamplat să fie adevarat a fost că din acea amețeală dulce de vară moralul și motivația mea și-au găsit combustibilul și picioarele au început să le urmeze astfel continuând să urc.

Bezna și copacii care cu fiecare 45 de pași se răreau nu faceau decât să adauge asupra atmosferei bizare amestecată cu puțină frică, de a o da în bară. Exact așa cum a fost și primul pahar de whiskey, sustras din barul bibliotecii tatălui meu când deabia împlinisem paispreze ani. Fiind surprins, am fost lăsat să îmi termin jumătatea de pahar rămasă din licoarea magică care exact ca și damele ar trebui gustată atunci când esti matur și nu mai poți fi amețit, amăgit și dominat de cele două ispite. Sau cel puțin asta a fost explicația pentru barul care a rămas veșnic închis după. Tatăl meu întotdeauna a avut dreptate și pentru asta am încercat și încă încerc să ii calc pe urme. Regretul meu în legătură cu el rămâne abandonul ascensiunii în favoarea confortului garantat de o simplitate bine calculată.

Mă trezesc pe o piatră uriașă ieșită suspect din drumul de radăcini putrezite ale copacilor ce mult timp înaintea mea blocau accesul spre vârf. Timpul trece și îmi dau seama că trebuie să abandonez toată pasiunea care arde în inimă, toata ura și gelozia, dorința mea pentru ea, cea care mi-a scăpat. Îmi dau seama că a cucerri acest munte blestemat a fost mult mai important decât să o cuceresc pe ea și presupun că niciodată nu am fost obiectul pasiunii ei directe ci doar o confuzie de moment.

Lăsând trecutul în urmă, toate trăirile de la simpatie la ignoranță, toate mașinile blonde cu farurile lor de chihlimbar, flăcările din păduri, cuțitele de argint și lingurile de aur, orele de tragedie teatrală, zâmbetele involuntare și cuvintele nespuse la timpul lor realizez ca sunt în vârf și lumea îmi stă adormită la picioare.

Poate au fost 30, poate 50 sau chiar 100 de ani, dar urcarea a meritat. Chiar dacă am pierdut tot, până și sufletul aflat acum în lanțuri în pivnița din reședința de vară a diavolului. Sentimentul de a vedea lumea încâlcită între pereții pseudo-realităților cu care se hrănește și a cărei hrană este, aproape strivită de veșnicia lucrurilor de dincolo nu se compară cu nimic. Poate doar cu primul sărut ale celei pe care nu voi mai menționa deoarece a scăpat de chinul și de timpul și răbdarea de a îmi intra sub piele, de a vedea lumea așa cum o vad eu în nuațele de gri scrijelite pe un perete de către un artist cu toate simțurile moarte.

Aduc o ultimă odă reușitei mele scotându-mi saxofonul din alama îndrăgostiților fără pereche, împodobit de laurii ultimului cezar îndrăgostit doar de puterea pe care a vâzut-o scurgându-i-se printre degete. Un arpegiu funerar, îmi iau trandafirul negru și mi-l pun la piept, notele continuă să fie mormăite, marele foc al atotcunoașterii mă înghite și petalele topite devin toate visele noastre din dimineața de primăvară târzie pe care niciodată nu o vom mai retrăi.

experiment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: