O dimineață înecată în melancolia urbanului decadent

Nopți trecute mult prea misterios pentru a putea fi consumate și eu mă găsesc pe jumătate suspendat în patul uneia care defapt e al meu, dar consider că ar fi străin. Am ajuns să urăsc unitățile de măsură… mai mult decât atât, am distrus orice îmi putea arăta ora. Orice îmi putea limita modul meu caracteristic de a lua timpul ca pe o glumă proastă a umanoizilor autodestructivi și atunci am decis să nu iau parte la o masacrare a unei noțiuni ce îmi putea fi fatală dar nu îmi va fi. De ce să fac parte din ceva ce nu mă privește, moartea e o chestie sigură, care oricum ar fi, se petrece în unitatea lor de măsură…

Conștientizez că ceea ce îmi iese prin degetele coordonate de ochi sunt chestii pe care în această dimineață înecată în melancolia pură al parfumului ei pe care îl prindeam doar în scurte îmbrățisări stângace, ies prost. Am ceva împotriva dimensiunii temporale. Fiecare are dreptul de a avea ceva împotriva a altceva și altceva împotriva a ceva. Drept pe care mi-l exercit în fiecare secundă. Se întâmplă să am ceva împotriva mea și atunci port certuri stupide cu grotescul reflectat în oglinda care refuză să se spargă. E greu ca lucrurile să meargă în direcția ta, niciodata nu se va întâmpla asta, e un adevăr absolut.

Societatea care plutește într-o baltă de sânge și vomă, simboluri ale realității celor ce nu sunt ignoranți îți bombardează cheagul de materie cenușie din prima secundă în care ai deschis ochii în urbanul decadent sau în rurarul ignorant.

Nu a fost niciodată o chestiune de alegere. Alegerile sunt o iluzie. Trebuie să te obișnuiesti cu gândul și să accepti, altfel ajungi ca mine un dependent al depresiilor zilnice tratabile doar cu reacții pozitive ale dejecțiilor unei minți în care conștiința domină și moralitatea distruge cu o suflare orice subterfugiu prin care aș putea să fac orice altceva. Trist sau nu, adevărat, poate doar în sistemul meu de valori, dar pur și simplu, modul meu a îmi începe ziua.

Cafeaua întotdeauna are prea mult zahăr și prea mult lapte. Fețele tuturor celor animați la ore tinere sunt de o tristețe ce ar omorâ ceva mai mult decât boala secolului xxi. Sunt trei variante pentru ea… dar cheful meu devine o chestiune absolut stupidă ce nu îmi permite să mă exprim clar.

Mă arunc în patul pe care încă îl consider al ei. Cu nasul lipit de cerșaf caut mirosul care m-ar putea duce în pragul unui orgasm accidental. Ea nu există, nu a existat și pentru calitatea de clisee, nici măcar nu va exista. Ea e un concept. Eu nu. Sunt sau doar am impresia vagă de existență.

Sunt parazitul care îți suge sângele constant și îți transformă toate gândurile în intenții imbecile. Eu acum nu sunt eu și acum ceva timp eram eu dar până atunci nu am vrut să fiu. Sunt prădătorul microscopic care te reduce la starea din supa primordială.

Țigările scot mult prea mult fum și îmi provocă o tuse extremă… se termină cu mine, cu ea de mână, blonda cu ochi căprui pe care niciodată nu am cunoscut-o, bruneta cu ochi negri pe care am vrut să o cunosc și roșcata cu ochii verzi ce cu vârful ascuțit al unei lopeți îmi striveste plămânii…
Am învins timpul…

experiment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: