Am putea să așteptăm la infinit…

Știu că nu ar trebuie să îți scriu… nici măcar să mă mai gândesc la tine. Poate că îți e bine acolo unde ești și acolo unde faci ceea ce faci sau poate nu faci. Dar pur și simplu încă mă lovesc de dârele tale exact când nu mă aștept și în momentele în care sunt prins cu altceva. Dar cel mai interesant e că nu îmi e repulsia pusă în mișcare așa cum ar trebui ci mă apucă o nostalgie a vremurilor bune, ale acelor prime opt luni în care știu sigur că eram amândoi fericiți și nimănui nu îi mai păsa de altceva decât să fim împreună, să petrecem fiecare moment în compania celuilalt.

Dar poate de asta încă mai curge o lacrimă al cărui sentiment, ascuns în spate, nu îl nimeresc, o fi el de fericirea apusă sau de tristețile ce au venit după, chiar nu îmi pasă. Și acum mai mult ca niciodata tind să cred că vorba aia pe care am auzit-o în toate porcările din filmele,cărți, piese contemporane, cum că, fiecare lucru bun are un sfârșit e mai mult decât adevarat, e o dimensiune a realității pe care amândoi am trăit-o în cel mai vidid mod posibil.

Trebuie să fii un ignorant total să crezi în adânci bâtrâneți împreună sau în relații care sunt succedate de căsătorie, apoi de copii, nepoți și restul tacâmului pe care l-am văzut și îl vedem simulat până și in sânul familiilor noastre, ce deodată e servit cu moarte, e posibil…

Din nou, mă întreb de ce fac acest efort, destul de dureros de a-ți scrie, de a îmi păsa, chiar dacă până la urmă adevărul e că nici unul nu și-a făcut datoria față de celalalt sau ne-am facut-o pentru o perioadă mult prea scurtă, în care poate am fost ignoranți sau poate până la urmă curiozitatea ta perpetuă și ego-ul meu enorm sunt principalii vinovați pentru moarte a ceea ce o dată, acum destul de mult timp, se chema noi.

Dar poate dacă mă eliberez pentru a nu știu câta oară de povara pe care din când în când, în momentele în care am moralul pus la pământ și calcat violent în picioare de către hoardele de ignorați ce încă speră că există finaluri fericite, voi reuși ca acum după aproape doi ani în care oficial ne-am stins să termin acest circ tragic ce pentru mine e asemenea unui purgatoriu foarte insistent.

Cred că ți-am spus de prea multe ori adio și ți-am urat de prea multe ori o viață frumoasă și acum aceste două formule nu și-ar mai găsi rostul.

Timpul nu vindecă nici o rană și toată informația pe care alții mă obligă aproape, să o înghit, că îmi va trece reprezintă o altă sumă de vorbe în vânt pe care nici naiba nu mai vrea să le accepte.

Eu sper că poate va urma și ziua aia în care amândoi să ne trezim și să numai repetăm trecutul și să nu o dăm în bară cu următoarele ființe ce pote își vor găsi locul undeva în așa zisul suflet pe care tot simt că tu l-ai masacrat chiar dacă prin asta rămân un copil alintat ce încă nu se găsește pe el însuși din cauza ego-ului ce ocupă mai mult decât universul în spațiu…

Al tău,
Ce niciodată nu am fost,
Nimeni…

experiment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: