Utopie de vară

Acum mii de ani, poate și câteva secole, te priveam cum te scurgeai prea încet prin albastrul ochilor, prin gaura neagră a sufletului, ajungeai pe retină și imortalizată pentru alte secole și milenii, acolo îți făceai statuia, care reușea să îmi aducă aminte de tot ce a fost.

Mă amăgesc că timpul vindecă rănile deschile în cortexul ce era mult prea tânăr să înțeleagă complexitatea bio-electro-chimică a sentimentelor ce atunci pentru prima dată în ochii tăi de chihlimbar explodau în nuanțe policolore ce mă lăsau rece.
Răcoarea adusă de așa zisa suferință e doar o iluzie pe care prefer să o adun, în fiecare moment al exitenței mele patetice, patetism ce fără tine nu ar mai avea nici un impact, nici o sclipire, nici o flăcară care să îmi ardă rădăcinile și să le transforme în pietrele ce vor rezista timpului și vor fi un alt element al torturii.
Vrea acum să te privesc în ochi, albastrul să se înece în chihlimbar, lumina să fie consumată de întuneric și dualitatea să devină o altă iluzie. Iluziile au devenit parte din cotidian, făra ele totul ar fi mult prea roz, mult prea turcoaz și ar ucide și ultimele forme de viață din mine.

Și uitam cine sunt atunci când degetele tale le strângeau puternic pe ale mele și inima-ți bombarda cu bătăi accelerate atunci când vedeai schițat un zâmbet jalnic pe fața care reușea adesea să te provoace la râs. Și râsul tău emana nuanțele de gri complementare stilului meu de a supraviețui. Și zâmbetul tău trezea sângele la viață și punea în mișcarea până și cel mai depărtat vas capilar, prin care în momentul acela curgeau râuri întregi de endorfine. Și visele avute în verile târzii, când adormeam accidental cu capul în poala ta și tu vegheai, deveneau cea mai dulce realitate pe care cineva chiar cineva ca mine le putea trăi.

O utopie creată de iluzii, cele 45 de iluzii ce ție îți dădeau materialitate atunci când aveam nevoie să te simt, atunci când lacrimile negre se lipeau de obraji și deveneam mlăștinos, atunci când o mână trecută prin părul tău îmi oferea speranță.
Iluziile se sting, fantasmele sunt alergate, stafiile trecutului și-au tocit dinții în carnea mea nedigerabilă.

Dar tu, ești aici, figura ta îmi spune că soarele a răsărit, vocea ta șoptită îmi termină transcendeța spre univers și mă coboară, violent, cu scântei violete, înapoi pe pământ, unde din nou mă prinzi de mână și zâmbetul îmi revine. Decadența corporală regresează, revin la forma pe care, ca și prima dată, ai ridicat-o cu mult lipici și răbdare din cioburile pe care le-ai găsit aici.

Un înger demonic cu aripile de azbest mă caută, mă strigă în diminețile de insomnie, mă vrea în lanțurile ce alte secole și milenii m-au ținut obedient față de cea ce nu știe ca nu a fost prima…

experiment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: