Ziua în care am îngropat roșul cu reflexii verzi…

„Orice ar fi rămân buna ta prietenă, Îmi pare rău ptr excesele mele din seara asta, Mereu o să rămân un umăr de sprijin pentru tine” Sms primit la 05.50 – „Karen”

Cuvinte aruncate într-o formă dezgustătoare pentru a alina ceva ce ar fi trebuit sters într-un mod mai mult sau mai puțin plăcut din memoria mea activă împânzită cu tot felul de vietăți într-o stare de putrefacție avansată. Și totuși a venit marea zi, în care o voi îngropa pe roșcata cu ochii verzi, în acorduri de chihlimbar, ce mi-a terorizat mare parte din existență prin simplul fapt că mi-a fost otrava dulce de care aveam nevoie…

A iubi, reacții chimice, într-un creier spălăcit de norme sociale expirate, tradioționalism tipic uman de 2 lei, cuvinte fără sens practic atunci când faci referință la o ființă umană. Dar… și un mare dar pe care întotdeauna îl voi adora, chiar iubi, deoarece mi-a oferit oaza de libertate, iluzia controlului, vraja de a face o alegere, pe care practic în acest moment nefast o doar conștientizez.

Simpatii ce denunță note infectate de ignoranță, încă… poate… vor rămâne… dar  astfel universul a terminat ceea ce o dată a început prin alfa și omega prin două ființe ce nu ar fi trebuit să aibă un contact fizic bine determinat în natura lui semi-mortuară… niciodată.

Un mod deliberat de a zâmbi atunci și acum cand pot spune că  m-am trezit din beția reacțiilor bio-chimice a bucății de carne pe care ar trebui să o numesc creier. Ființa umană nu trebuie să fie alterată prin accidentele sociale de joasă speță numite relații amoroase.

Eu acum o iau frumos, de mânecă, o împachetez, în 4 straturi o netezesc, îi caut o cutie de bijuterii decorată magnific, pentru ca apoi să găsesc acel seif impenetrabil al cărui combinație să nu o știu. Ridic cutia, îi ating cu buzele capacul pentru așa zisul sărut de adio și o trântesc în seif, bruscând violet ușa. Violent mă folosesc de puterea minții mele bolnave pentru a ridica seiful și a îl proiect într-o masă de antimaterie. Acea masă neglijabilă devine de dimensiunea unui chiștoc de țigară proaspăt stins. Îl incinerez verbal până când cenușa devine 1 gram pur concentrat de ființă.

Îl prizez lasciv pe nas, savurez esența unei ființe ce în imaginația mea a încetat să mai existe. Praful își face de cap în sângele meu, pulsul dansând conform personalității ființei ce nu am să o numesc… nu există.

Cine e ea? A existat vreodată ea? Și sezațiile devin parte din trezirea rapidă dintr-un coșmar ce în timpul uman a durat aproximativ trei an îar pentru mine nici măcar un micron pășit de un globul roșu ce a înghețat cauzând un hematom dubios…

Apoi cu un cuțit îmi sculptez gâtul, râul roșu începe să se revarse în exterior sfidând gravitatea;  funia e bine legatâ și gâtul mi l-a rupt;  Cele două bucăți de plumb din unealta de 9 mm au încetat activitatea perversă a creierului… stare de conștient … ascendens vita consumus…

experiment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: